Etichete

, , , , ,

Gândacelul, făr’ de curaj

Ascuns în spatele gratiilor, cu spatele rezemat de un perete, spune o poveste. Ceilalţi ascultă.

-Şi cum de-ai intrat aici, Nea Ioane? Ce-ai făcut?

-Ehe, multe rele Domnule…

-Da’ cel mai rau Nea Ioane, care a fost?

-Păi să vă povestesc. Cuvintele se aştern repede pe buzele acestuia, dezvelind o gură lipsită de dinţi. Anii trecuţi, nu iartă, iar cea mai mică urmă de remuşcare se topeşte în mâlul lipicios al închisorii.
Mama mereu îmi spunea o poveste, care la rândul meu o s-o v-o spun şi eu vouă.
Se făcea, că un gândăcel, ieşit fără zburătoare, tare era chinuit de neputinţa zborului. Gândurile lui erau sus, sus, dar corpul greoi parcă nu vroia să le ajungă.

Într-o zi, trecând ca de obicei pe lângă copacul cel mare, ceva nemaîntâlnit i se arată în faţa ochişorilor săi negri. Uite atât era de mic, măsoară Nea Ion, lăudându-se parcă cu exactitatea măsurătorii lui.

Lucrul minunat erau nişte frunzuliţe, care parcă nu erau frunzuliţe. Bombate, dar verzui, spre capăt se lăţeau, arătând ca nişte aripi. Atunci gandăcelul, luo o hotărâre care îi va schimba definitiv viaţa. Aşa cum am luat şi eu de asemenea… Mica vietate adună doua astfel de aripioare, încercând să se ridice de la sol. Degeaba, îi trebuia vânt, şi avânt, dar el era prea jos, iar drumul spre vârful copacului era anevoios, iar saltul şi mai de speriat. Temându-se de moarte, gândacelul îşi amână zborul. Zi dupa zi, ascunzând cele două bucăţi de speranţă, timpul trecea. Apăsat de o greutate anevoioasă, „zburatoarea” trecu peste vară, întâlnindu-se faţă în faţă cu toamna.
Acum ori niciodată. Vânturile grele au inundat pământul, iarba s-a uscat, iar mititelul trebuia să-şi caute alt loc. Aducând aripioarele, ascunse într-o scorbură, păreau atât de fragile. În loc de verde, aveau o nuanţă spălăcită de maro, şi un miros adânc de putred. Luceau totuşi în soarele slab de toamnă.
Fiecare pas mai dureros decat celălalt, urca spre vârful copacului, acum chelit de orice frunză. Priveliştea era terifică, pământ, pământ cât vedeai cu ochii, pâlcuri rare de iarbă, cer grizonat… Viaţa se schimbase atât de mult de când o ştia el…Sentimente de ură, dispreţ, neputinţă, milă îl cuprinseră, şi ca un vârtej îi golesc sufletul. În acel moment, hrănit cu toată acea mană otrăvitoare, apucând cele două zburătoare, gândăcelul îşi dădu drumul de sus. Dar vai, ce păcat. Aripile, de uscate ce erau, s-au sfărâmat, devenind un praf auriu în razele soarelui. Ca pene au plutit până jos, unele au fost luate de vânt, altele au rămas pe beţele, acum goale, ale celor care au fost cândva aripi. Gândăcelul nu a fost de puf, şi a căzut, s-a izbit de duritatea pământului şi şi-a zdrobit trupuşorul. În timp ce sfârşeste cu amărăciune în ochii, povestea, o picătură din ţeava de deasupra îi cade drept pe frunte, prelingându-i-se ca o lacrimă curată.

Morala am priceput-o. Cel putin aşa cred. Acum stau şi mă gândesc, am făcut la fel ca şi Nea Ion, ca şi acel gândăcel. Am amânat să-mi fac o familie, o viaţă, tentat de bani. Şi uite unde am ajuns din cauza lor…
Încă un lucru ce m-a uimit, Doamne, cat de bine povestea Nea Ion…

Aripi de gandacel

Anunțuri