Etichete

, , , ,

Un moment poate fi mai mult decat suficient. Un singur moment in care o urma de adanca tristete s-a strecurat, avida in sufletul meu.

Nu am o viata usoara si nici nu cer asta… Provocarile ma motiveaza, ma fac sa lucrez din greu ca sa-mi depasesc situatia. Mi-e mila de familia mea, chiar daca uneori par fara pic de inima si sentimente, nu-i asa. Mi-e tare mila, si ma chinuie si mai tare mila de propria persoana, mila de propria neputinta.

Aceste ganduri se perinda prin mintea mea, in timp ce copacii raman in urma masinii mele, la peste 70 km/h.  Mama conduce, eu ma uit pe fereastra. Indulcim acolo o conversatie, pentru a scurta timpul si pentru a ne tine ochii deschisi dupa o zi atat de lunga si obositoare.

Ne aducem aminte de bunici, de curtea, acum, in toamna plina de verdeata palind, de gardurile albe si de coltul casei. Abia  acum 30 minute am plecat de la ei. I-am lasat sanatosi si i-am privit pana ce au disparut din campul meu vizual. Faceau cu mana. Apoi ne-am gandit, asta fiecare in mintea ei, ce se va intampla cand unul dintre ei va muri? Celalalt va trebui sa stea cu noi, iar casa vanduta, asta pentru a nu cadea in ruina sau pentru a nu fi pradata de hoti.

Dupa ce mintile noastre s-au mai relaxat, geamul intredeschis ne tinea oarecum treze, dar toropeala placuta din masina ne-a creat o stare ciudata. Mama evita doi, trei porumbei, apoi imi spune: „Vai ce incapatanati sunt bunicii astia, ce facem daca ii luam la noi? Vor trebui paturi separate, ca vor spatiu, iar noi ne vom muta in sufragerie pentru a le face ma mult loc…” Am simtit brusc emotia din glasul mamei, si i-am spus: Cu siguranta asa vom face, mama. Am spus asta, desi amandoua stiam ca doar dupa decesul unuia, celalalt va veni sa locuiasca cu noi….

Sursa foto: 1

 

 

Anunțuri